Amplasare geografică si religioasă
Din punct de vedere geografic, teritoriul pe care se află Sfânta Mănăstire Pasărea, face parte, ca şi Municipiul Bucureşti şi împrejurimile, din Câmpia Vlăsiei, situată la o altitudine care variază între 50-100 m faţă de nivelul mării. Numele de Câmpia Vlăsiei a rămas de la vestitul Codru al Vlăsiei cântat în legende de neuitat. Resturi ale acestui codru, unele de întinderi mari, cum este pădurea ce învecinează mănăstirea, se păstrează şi astăzi în Judeţul Ilfov.
Datorită celor două ape curgătoare – Dâmboviţa şi Colentina, această zonă a Vlăsiei a fost locuită de oameni din vremuri imemoriale. Dâmboviţa pătrunde în Bucureşti la Chiajna şi-l părăseşte la confluenţa cu Pârâul Pasărea. Colentina, râu cu pantă de scurgere foarte mică, curs meandric, fund lat, se integrează în totalitate câmpiei, formând lunci înguste, mlăştinoase de tip mostişte, şi 16 lacuri, din care doar Lacul Cernica (402 ha) s-a format în mod natural, restul prin zăgăzuire.
Pârâul Pasărea, de la care-şi trage numele şi mănăstirea, izvorăşte din Pădurea Buciumeni (130m altitudine) de lângă Mogoşoaia, se furişează prin spatele Aeroportului Internaţional Otopeni şi se varsă în Dâmboviţa la Fundeni. Cu maluri de 10-15 şi chiar 20m, pârâul formează un lac chiar în jurul mănăstirii după care străbate cea mai mare pădure de lângă Bucureşti, pădurea Cernica-Pasărea.
Aceste ape, potolite în numeroase lacuri bogate în peşte şi păsări sălbatice, în tufişuri întinse de stuf, papură şi trestie (cum se poate vedea pe Lacul Pasărea şi Cernica) îngemănate cu codrul Cernica-Pasărea, au oferit poporului român din zonă, un salvator sistem natural de apărare şi refugiu din faţa numeroaselor încercări la care a fost supus (migraţii, invazii ale celor trei imperii din jur care ţinteau înrobirea lor), cât şi un valoros rezervor de hrană şi materiale necesare vieţii.
Labirinturile de stuf şi codrul din împrejurimi au oferit adăpost de asemeni şi haiducilor.
În unghiul dinspre nord, chiar la confluenţa pârâului Pasărea cu Şindriliţa, pe malul drept al Lacului Pasărea se află Mănăstirea actuală, situată la o distanţă de aproximativ 17 km de Bucureşti, pe şoseaua Bucureşti-Călăraşi ce iese prin Pantelimon. Spre sfântul aşezământ există trei căi de acces: a) drumul ce se formează la kilometrul 15 şi străbate Pădurea Pustnicul şi satul Cozieni, b) drumul de la Brăneşti de cca. 2-3 km, luând-o spre N-V, c) pe calea ferată 26 km pe ruta Bucureşti-Nord – Brăneşti
Relatarea făcută înainte de 1916 de savantul martir Nicolae Iorga, referitoare la acest drum este plină de farmec şi pitoresc, dar şi de sarcasmul tăios şi amar ce-l caracteriza. Tot el precizează că mănăstirea şi-a luat numele de la pădurea din vecinătate şi de la Pârâul Pasărea. Frumuseţea reală a acestei chinovii, cu case curate, albe şi cu flori în fereşti, cu cimitir cu cruci şi morminte îngrijite ce par a fi o grădină pentru cele trecute la Domnul şi cu o Sfântă Biserică împodobită cu picturi calde, meditative, i-au impresionat în mod deosebit pe marele istoric, ca şi pe sculptorul Gheorghe Anghel şi pe eruditul muzician bisericesc Ion Popescu-Pasărea. Mormintele lor străjuiesc latura dinspre răsărit a cimitirului, conducând sufletele maicilor, într-un alai sculptural dublat de o muzică serafică, permanentă.
a) Cadrul spiritual – religios
Tot mediul acesta minunat de linişte şi singurătate explică apariţia în Codrii Vlăsiei între sec. XIII-XIX a unei vestite vetre isihaste autohtone. Toate sihăstriile din Codrii Vlăsiei rânduite în vecinătatea locurilor s-au remarcat prin nevoinţa ascetică a sihaştrilor în insule cum sunt cele de la Snagov, Căldăruşani şi Cernica. Între sec. XIV şi XVIII în Codrii Vlăsiei au existat aproape 40 de sihăstrii, schituri şi mănăstiri; unele dintre sihăstrii au dăinuit astfel de la început, până la dispariţia lor. Altele au fost transformate cu timpul în mănăstiri cu viaţă de obşte, dintre care unele există până în zilele noastre (Snagov, Căldăruşani, Cernica, Pasărea), iar altele au devenit mai târziu parohii şi metocuri dependente, fie de Mitropolia Ţării Româneşti, fie de Mănăstirile mai mari.
Cele mai importante sihăstrii din Codrii Vlăsiei sunt:
· Sihăstria Snagov (sec. XIII-XVIII) – cea mai veche comunitate isihastă cunoscută în partea de nord a Codrilor Vlăsiei, amplasată pe insula Snagov şi formată, după toate probabilităţile cu influenţa călugărilor athoniţi şi a celor din Macedonia, refugiaţi în aceste părţi în perioada 1204-1262 de dominaţia turcească. Între anii (1352-1364), evlaviosul domn al Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab, impresionat de renumele acestei aşezări monahale, construieşte biserică şi chilii pentru călugări şi transformă Sihăstria Snagov în Mănăstire Voievodală, devenind sub Vlad Ţepeş (1456-1462), Neagoe Basarab (1512-1521) şi Constantin Brîncoveanu (1688-1714), adevărată vatră de trăire duhovnicească şi cultură patriotică.
· Sihăstria Căldăruşani (sec. XV-XIX) – întemeiată de câţiva călugări veniţi de la Snagov şi stabiliţi în câteva chilii rânduite în jurul unei biserici mici de lemn cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, construită de ei. Sihăstria cunoaşte o evoluţie rapidă şi-n sec. XVI, unii dintre călugări întemeiază în apropiere (comuna Cocioc) Sihăstria Bălteni, cunoscută şi sub numele de “Mănăstirea lui Hrizea Vornicul”, care a dat călugări aleşi şi a rămas dependentă de Mănăstirea Căldăruşani.
Tot în aceeaşi perioadă, la numai 8 km, retrasă în pădure se constituie “Sihăstria Malamucul” mai târziu denumită “Bolomaci”. Aici se nevoiau călugării cei mai iubitori de linişte şi de rugăciune, căci nu aveau în ea acces mirenii, fiind departe de sate.
La începutul sec. al XVII-lea, Sihăstria Căldăruşani se mândrea cu călugări foarte sporiţi, ceea ce a determinat pe evlaviosul domn Matei Basarab ca în anii 1637-1638 să le zidească biserică încăpătoare de cărămidă şi chilii. Aceasta face din Mănăstirea Căldăruşani o adevărată lavră cu peste 100 de călugări şi câteva sihăstrii dependente, ce se aflau în permanentă legătură cu cei din Muntele Athos unde unii dintre călugări mergeau să se nevoiască, iar alţii deveneau şi povăţuitori foarte căutaţi de călugări şi mireni.
Vremurile-şi pun însă amprenta peste viaţa pustnicească de aici, la sfârşitul sec. al XVIII-lea aceasta fiind destul de săracă. Se impunea o înviorare a vieţii isihaste de aici care se realizează de către noul stareţ Gheorghe, instalat aici împreună cu ucenicul său, egumenul Dorotei, între anii 1793-1806. Marele stareţ de mai târziu al Mănăstirii Cernica punea accent în obştea sa pe participarea regulată la slujbele bisericii şi pe ascultare desăvârşită, cu dragoste şi neîncetată rugăciune.
Pe la 1800, Sihăstria Cocioc devenise o adevărată şcoală de linişte şi de rugăciune, în care au deprins rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii) zeci de ucenici ai stareţului Gheorghe, unii dintre ei devenind călugări foarte sporiţi.
· Sihăstria Bolintinul (sec.XIII-XVII) – alături de Snagov este una dintre cele mai vechi sihăstrii din Codrii Vlăsiei. Se crede că iniţial au fost două sihăstrii, una pe Deal şi alta pe Vale, alături de pârâul Bolintin. Sihăstria sporeşte repede prin poziţia prielnică vieţii isihaste, oferită de marile păduri de stejar, astfel că-n sec. al XIV-lea, călugării sihaştrii, care se crede că aveau legături cu Sfântul Grigorie Sinaitul (întemeietorul vestitelor mănăstiri din Munţii Pindului şi Balcani – Paroria şi Kilifarevo) şi ucenicii acestuia, dispuneau de o biserică de lemn, cu hramul Buna Vestire, care se umplea noaptea de cântările şi rugăciunile aduse drept laudă lui Dumnezeu, toate făcute în mare parte după tipicul marelui Sinait Grigorie. Vestea despre faima spirituală a călugărilor de la Bolintin a ajuns şi la urechile marelui domnitor Mircea cel Bătrân care susţinea pe călugării nevoitori, cu danii din vistieria Ţării Româneşti. Mai târziu dispune logofătului său Filos – vestit protopsalt – să construiască în locul vechii sihăstrii, biserică şi chilii, transformând-o în mănăstire cunoscută sub numele de “Mănăstirea din pădurea cea mare”. În cele din urmă, logofătul Filos, scriitor şi mare iubitor de cărţi bisericeşti se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele de Filotei, lăsând ctitoria sa în seama marelui voievod.
Mare parte din călugării de aici se nevoiau de obicei în mici bordeie de lemn şi pământ, desăvârşindu-se spiritual sub directa îndrumare a egumenului mănăstirii. Unii dintre ei au întemeiat în sec. XIV-XV sihăstrii noi cum sunt cele de la Tînganu, Căscioarele şi Babele, iar în sec. XVI – Sihăstria Sfântul Nicolae (Cernica de mai târziu). Mănăstirea Bolintinul este amintită în documente ultima dată la 21 septembrie 1656, după care viaţa spirituală de aici se destramă.
· Sihăstria Tînganu (sec. XIV-XVI) – înfiinţată de călugări proveniţi de la Sihăstria Bolintin, întreţinea legături cu mişcarea isihastă de la Paroria (1321-1346) şi cunoşteau mănăstirile athonite în frunte cu Mănăstirea Cutlumuş, unde se nevoiau mulţi călugări români.
Radu cel Frumos (1462-1474) înnoieşte în întregime biserica şi chiliile, transformând această sihăstrie în mănăstire cu viaţă de obşte. Pădurile din jurul Mănăstirii Tînganu, astăzi comuna Cernica, precum şi platoul Vorniceasca din apropiere, au fost permanent locuite de sihaştrii până la începutul sec. al XVIII-lea.
Foarte important pentru apariţia şi dezvoltarea Mănăstirii Pasărea este şi faptul că prin anii 1600-1610 ia fiinţă, în apropiere de Mănăstirea Tînganu o mică sihăstrie de călugăriţe, fondată de Doamna Chiajna, soţia vornicului Cernica, numită “Sihăstria Iezerul” cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
În anul 1659 Mănăstirea este jefuită de tătari şi sihaştrii din pădurile “Vorniceasca” sunt risipiţi.
În anul 1781, odată cu organizarea Sihăstriei Cernica de către stareţul Gheorghe se sting şi ultimii sihaştrii din jurul Mănăstirii Tînganu.
· Sihăstria din insula Sfântul Nicolae (CERNICA) - (sec. XVI-XVIII). După Snagov şi Căldăruşani este cea de-a treia sihăstrie înfiinţată pe “Ostrov” – în sec. al XVI-lea – pe ambele insule din Lacul Cernica, de către călugări proveniţi de la Mănăstirea Tînganu.
În 1608 Sihăstria Sfântul Nicolae din Ostrov devine renumită, ceea ce-l determină pe logofătul Cernica să rezidească din temelie mănăstirea cunoscută sub denumirea de “Mănăstirea Cernica” sau “Mănăstirea din Grădiştera Floreştilor”.
Călugării se nevoiau pe Ostrovul Mic în colibe de lemn. Cu timpul ei sporesc ca număr, şi-n a doua jumătate a sec. al XVII-lea, sihaştrii de la Cernica se retrag să pustnicească prin pădurile din preajma satelor Brăneşti – Cozieni. De la ei s-au păstrat până astăzi toponimii ale locului, sub denumiri ca: “Pustnicii”, “La Pustnici”, pădurea “Pustnicul” şi altele.
În 1781, marele stareţ Gheorghe reînviorează în Cernica viaţa isihastă. Cei doritori să-şi desăvârşească rugăciunea lui Iisus se linişteau toată săptămâna în Ostrovul Mic, în colibe de lemn şi o biserică mică cu hramul Sfântului Gheorghe. Sâmbăta se adunau în “Ostrovul Mare”, îşi mărturiseau gândurile, luau parte la privegherea de toată noaptea, se împărtăşeau cu Prea Curatele Taine, apoi reveneau pe Ostrovul Sfântul Gheorghe.
În această atmosferă de puternică emulaţie spiritual-religioasă, întreţinută pe deplin de geografia locurilor, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, la numai 6 km de Cernica ia fiinţă schitul de călugăriţe Pasărea, cu hramul Sfânta Treime.
